Uităm să fim noi

          De atâtea ori ajungem să ne întrebăm, de cele mai multe ori inconştient sau fără să stăruim asupra problemei, cine suntem noi? Care e scopul existenţei şi însemnătatea vieţii pe care o trăim? Mulţi au renunţat la a mai căuta răspunsul, izbindu-se de atâtea ori de lipsa unei explicaţii elocvente, care să-i satisfacă şi să le urmeze credinţele. Alţii însă, găsesc oglinzi speciale, ce le reflectă semnul de întrebare ivit şi care, considerând că au dat de piatra filozofala, de secretul mult râvnit al omenirii întregi, sărbătoresc prin întreaga fiinţă rezultatul căutării în fiecare clipă ce le e dată.  Uneori mai fiind consideraţi nebuni şi lunatici, sau naivi, inocenţi, copilăroşi şi mult prea nepotriviţi pentru a face faţă „lumii acesteia crude şi nemiloase”. Însă lor nu le pasă. Privesc cu nepăsare de sub corola lor luminoasa la ceilalţi, care însă se zbat să-şi găsească un scop şi cu un zâmbet naiv întipărit pe expresie continuă să-şi serbeze existenţa.

          Ei bine, eu nu ştiu din ce categorie fac parte. Dacă aş putea, le-aş contopi pe cele două.  Apoi aş fi catalogată drept o persoană dejnădăjduită încă de la început de drum, care surprinde câte o luminiţă pe parcursul călătoriei. Câte-o luminiţă e tot ceea ce îi trebuie însă, ca să continue, ca să aibă curajul de a avansa către următoarea. Probabil că mulţi trăiesc doar cu speranţa de a întrezări câte o luminiţă pe drumul lor, una care să le arate frânturi din întregul peisaj spre care se îndreaptă, propia lor fiinţă.

          Întrebarea vine apoi, ce se întâmplă cu noi, aceşti căutători de lumină, în pasajele întunecoase, unde nu ne putem desluşi adevărata natură şi în care ne afundăm deseori, fără să mai ştim ieşi. Orbecăind în umbră dăm de alţii, poate tot căutători. Câteodată dăm şi de „naivi” înconjuraţi de corola lor luminoasă, mai aprinsă sau mai fadă. Iar atunci, amăgindu-ne că am găsit lumina, ne identificăm cu ei. Îi urmăm, idolatrizăm şi copiem, sperând că vom ajunge ca ei sau crezând în halucinaţia momentului că avem propria corolă.

                   Însă nu! În acele momente uităm să fim noi. Uităm că avem propria lumină de descoperit şi de urmat şi rătăcim pe drumurile altora. Şi nu poate fi nimic mai trist decât să te depărtezi de sufletul tău.

            Ne amăgim multă vreme că perfecţiunea trebuie atinsă, că idealurile lor sunt punctul final al dezvoltării noastre şi apogeul cunoaşterii de sine. În loc să căutăm a-i urma pe alţii, a ne însuşi ideile şi aspiraţiile lor, ne-am face o mare favoare dacă am căuta şi aprofunda propria lumină. Dacă am încerca de fiecare dată să întindem coarda capacităţilor noastre şi să putem afirma în orice moment: ” Am dat tot ce am avut mai bun. Mi-am pus tot efortul în asta”. Pentru că astfel, cred eu, ne apropiem mai mult de esenţa noastră, ne descoperim pe noi şi pe cei din jur în acelaşi timp şi ajungem, pas cu pas, să fim noi întradevăr. Să radiem din interior, să ne găsim scopul şi să fim nebuni, lunatici, naivi, inocenţi şi copii şi pe deasupra  oamenii cei mai potriviţi să-şi trăiască viaţa, aşa cum şi-o formează.

” Viaţa mea, toată viaţa mea – indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine – fiecare clipă a vieţii acesteia, nu numai că nu este lipsită de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui pe care eu sunt stăpân să-l dau vieţii. ”
Lev Tolstoi – Anna Karenina

Lia O.